Andi Miron

Suporterul înfocat din galerie, o specie primitivă ușor de manevrat

Sunt un fan declarat al sportului și spun asta atât în calitate de practicant, cât și  de urmăritor.

Deși nu am niciodată răbdare să urmăresc un meci de tenis cap-coadă, mi-aș dori să joc. Deși România merge la Jocurile Olimpice din 4 în 4 ani cu sportivi din ce în ce mai puțini, urmăresc Olimpiada pentru că am câteva discipline și sportivi care-mi plac. Deși consider să suporterii înfocați din galeriile de fotbal sunt niște ființe primitive, am fost și eu cândva simpatizantul unor echipe de fotbal, ca orice copil care și-a trăit copilăria.

Într-adevăr, a durat puțin și a fost o etapă pe care a depășit-o de ceva vreme. De pe la vârsta de 7 ani până pe la 12 ani am ținut cu Dinamo. Din străinătate, îmi plăcea Real Madridul, pe vremea când aveau dream team-ul din 2005; am ținut cu Chelsea de pe la 12 până pe la 15 ani. Eram un copil pasionat în general de sport (box, handbal, baschet, k-1, etc.), dar fotbalul mă ținea cel mai aproape de televizor dintre toate. Jucam foarte mult fotbal cu amicii din cartier și era o adevărată competiție între noi atunci când venea vorba de skill-urile din teren, dar și de cine avea cele mai multe tricouri cu nume de fotbaliști. Eu îmi cumpărasem cu Ronaldinho, Shevchenko, Henry, Nedved și R. Carlos. 

Spre deosebire de ceilalți puști, îmi plăcea să urmăresc meciurile ca un mic tactician, nu ca un suporter înfocat. Îmi scriam echipe, formule de joc pe caiete, agende, coli și registre. 

De pe la 13 ani începusem să mă despart din ce în ce mai mult simpatia pe care o purtam unor anumite echipe de fotbal, tocmai pentru că începusem să-mi pun niște întrebări cheie, care m-au ajutat în acest sens. Începeam să tratez jocul de fotbal ca pe un simplu spectacol, fără a mă implica emoțional.
Conștientizam faptul că echipele de fotbal sunt niște afaceri ale unor oameni, afaceri asupra cărora nu ai niciun drept și nicio putere de decizie, deci nu are niciun rost să te atașezi sau să te implici prea mult. Patronii încasează banii, jucătorii și ceilalți angajați își fac treaba pentru bani, iar singurii fraieri din acest calcul sunt suporterii (de regulă cei din galerie).

Eu personal, în momentul de față urmăresc doar meciurile importante ale naționalei și ocazional, pe cele ale echipelor românești în cupele europene (din ce în ce mai rare); mai arunc câte un ochi prin loturile echipelor din campionatul intern, din străinătate și pe clasamente. 

Pentru unii, a fi suporterii unei echipe reprezintă un țel în viață, pentru alții, viața înseamnă mai mult decât a fi aplaudaciul unor oameni de afaceri, aplaudaci care se mai întoarce din când în când acasă cu un ochi umflat sau cu o mână ruptă, plătind bilet pentru asta.

Aplaudacii frenetici de peluză, marea majoritate a lor fiind niște delicvenți fugiți de acasă, sunt de fapt niște sclavi. Plătesc bilet, înjură galeria și echipa adversă, rup niște scaune, la final se iau la bătaie cu cei din tabăra adversă, cu jandarmii sau dacă nu, între ei. În tot acest timp, patronii cluburilor le creează iluzia că ei, suporterii, chiar contează pentru club.
Asta înseamnă manipulare, sclavie și primitivism.

Sursa foto: Dailymail.co.uk

Trimiteți un comentariu